boala timpului

țigările fumate cu scârbă în camera întunecată
îmi ard mai rău gâtul de când mâinele a devenit incert,
iar fumul lor îmi amintește de furtunile din mine,
de toate dramele firii și de tine, stând ghemuit și gânditor,
atât de aproape, dar atât de departe de real, de mine și de posibilități.
Ce-s dracu-s alea posibilități? Nu cred în ele.
Nu cred nici în tine și, mai ales, nu cred în mine,
căci eu am mințit cel mai mult.
Am mințit timpul că-l dilat și că-l fac să conteze,
de parcă i-ar fi păsat cuiva,
am mințit sângele c-o să înghețe și că nu o să-nceapă să-mi curgă prin corp
la orice atingere de-a ta,
am mințit până și noaptea că nu o să se termine.
Dar s-a terminat. La fel ne-am terminat și noi,
precum zilele unui leproș care trage de ața timpului în speranța c-o să mai stea puțin,
fără să doară, fără să rupă bucată cu bucată din el.

Nu există posibilități, dragule, există alegeri.

Advertisements

inconștiență

nebunia este blestemul singurătății și arma ascunsă a pielii celor care-ar da realitatea pe o atingere apăsată.
doare și-i galbenă, precum vânătăile în calea lor spre vindecare,
iar nebunia mea rănește mai tare decât ar răni cea a oricărui alt nebun,
pentru că nu mă lasă să te am, nu mi te dă,
ci mi te cere cu îndârjire, cu aroganța unei stăpâne.
și cine-s eu, neînsemnată, să contest propria nebunie,
a mea inconștiență, care te smulge din brațele ce-mi tremură de dorul cărnii ce-ți șade pe oase?
nu lupt cu ea. aș pierde repetat, cum pierd și-n fața realității – mov, de alfel,
căci realitatea-i primul simptom al loviturii pe care cei iertați o numesc viață.

captivitate vie

Întinde-mă,

Lovește-mă,

Mușcă din mine ca și cum ți-ar păsa.

Smulge-mi carnea de pe oase și îmbracă-mă, să mă știi cu tine.

Întinde-mă pe pereții ăia infecți și îmbătrâniți de la fumul de țigară,

Respiră-mă ca și cum te-ai sufoca.

Trăiește cu mine și mori cu mine.

Mori în noi și-n ce ne leagă,

Prins, strâns.

Mori ștergându-mi sângele de pe mâini,

Lingându-mi scârba asta de suflet care n-ar vrea să mai simtă nicio împunsătură.

Rupe-mă, auzi?

Rupe-mă de restul și fă-mă să-ți fiu

Și azi, și mâine, și întotdeuna.

ne-am dat viață

Cu chipul luminat de curcubeele idilice ale nimicului
mi-ai mângâiat adâncurile negre și aspre,
le-ai întins pe patul din camera de vară
și le-ai iubit până s-au îmblânzit.
Curățate au fost atunci de negură și de ceață,
îmbălsămate cu parfumul tău, îmbătate de atingerea ta,
odihnite pe vorbele-ți tacticoase,
care au topit orice microb al rațiunii.
Când degete sfioase mi-au atins șoldul am știut…
Am știut de-atunci că nemurirea nu există,
că fericirea nu e absolută și că nu din durere ni se trag lacrimile.
În schimb, minutele pe care le-ai ucis pe pielea mea,
bucuria fugitivă pe care mi-ai așternut-o pe buze
și lumina reflectată de ploile din ochii noștri
au dat naștere vieții, așa cum s-a vrut ea a fi lăsată de zei.
Iar tu știi, iubite, că viața asta ne-am dat-o unul altuia
la fel cum eu știu că cerul nu-i albastru și că stelele sunt iluzii
pe care nu o să le pot atinge vreodată.

străini

În ghearele nemilosului timp mi-am agățat sufletul obosit,

Și l-am lăsat să atârne spânzurat

El, și toate simțirile alea ale dracului de reci,

Care transpiră venin și îmi ard, paradoxal, clavicula,

După ce se înnoadă în barbă și pică, acide,

Pe pielea-mi cea cu dor de tine.

În ghearele lui ne-am prins și noi, cândva,

Și-am rămas acolo până când ni s-a rupt carnea,

Până când ni s-a topit pielea sub atingerile nervoase ale întrebărilor nerostite

Și ale răspunsurilor necerute și neștiute de noi,

Răspunsurile pe care le-am căutat sperând să nu le găsim.

Sunt aceeași eu, iubite, dar sunt rătăcită printre alte mii de euri

Care te caută, deși ești străin, un necunoscut singur, într-o gară părăginită,

Înconjurat de alții la fel de singuri ca și tine,

care așteaptă și ei un eu al meu,

să fugă împreună de singurătate.

scrisoarea din palmă

Scrie-mi în palmă

cu litere prolifice

mirifice cuvinte de linte

și simte cum scrisul

îngroapă abisul

și lasă să treacă

prin teacă

o sabie de spuse

traduse, apuse,

tăiate din tine

și rupte

abrupte idei

captive-n condei

înscrise-s pe mine

pe sine mă uit

mă plâng, mă alung,

de veche și amară,

și rece, și seară,

și neagră, beteagă,

eu mor și citesc

scrisoarea din piele

cerneala din sânge

de iele, sechele rămân

și apun

cu mine odată,

sunt moartă.

alt cer, alt sfânt de fier

ți-a turnat pe gât fier topit

și, de la răceala dinauntrul tău,

s-a întărit.

spune-mi,

ce trebuie să fac să topesc fierul din tine,

să-l fac să-ți curgă roșu prin vine

până îți iese prin piele?

știu c-o să te ardă,

dar o să-ți sărut rănile

până când o să strălucești

precum un heruvim spălat de razele soarelui divin

pentru că din cer vii și tu, cred eu,

dar din alt cer decât cel știut de noi, muritori infirmi psihic.

vii dintr-un cer nespurcat de sfinți

unde ai trăit singur,

un Dumnezeu al nimicului –

atât ai fost până să devii Dumnezeul meu.

 

o să-ți topesc statuia înghițită

îți jur solemn

pe toți sfinții ăia desenați de pictori bețivi,

pe toți zeii în care nu credem!

o să te-ntregesc, de mă vei lăsa.

tu trebuie doar să zici un cuvânt,

un cuvânt semn, un îndemn,

care să mă facă să rup cătușele neputinței,

să șterg sângele de pe încheieturile mâinilor,

și s-alerg întru salvarea ta.

 

 

Pentru tine, cel ce nu m-ai avut

Uneori, eu sunt cel mai mare dușman al meu. Voi m-ați făcut să fiu. Voi m-ați făcut să nu mai văd bine în oameni și să fiu cinică și nepăsătoare. Voi mă transformați în cel mai mare dușman al vostru, pentru că viața e al naibii de imprevizibilă.

***

Te-aș fi iubit tare de tot, m-aș fi aruncat cu totul în povestea noastră ce mi-ar fi părut fără căpătâi. Ți-aș fi pus inima mea într-o palmă și-o sticluță cu acid în cealaltă. Ți-aș fi dat ocazia să mă distrugi oricând și-aș fi trăit doar cu promisiunile tale și cu speranța că nu o s-o faci.

Cât te-aș fi iubit, idiotule… vorbesc pentru tine, cel ce încă nu m-ai avut.  Te-aș fi iubit, dacă apăreai mai devreme.

Acum nu mai am cum să iubesc. Iar tu nu mai ai ce. Sau poate chiar acum o s-o faci. Poate-ți plac provocările.  Dragule, voi fi blestemul tău. Dă-mi luna de pe cer, iar eu o să-ți iau pământul de sub picioare. Și nu o să-mi pese când o să plutești în neant. Și eu am plutit din vina altora. Așa cum noi plătim pentru păcatul primilor oameni, tu o să plătești pentru păcatul primilor care m-au dezamăgit. E un cerc otrăvit. Dar lasă, și tu ai păcatele tale, sunt convinsă. Și tu ai rănit. Așa-s oamenii, să știi. Așa ne formăm. Ea l-a rănit pe el, tu o rănești pe ea, eu te rănesc pe tine… nimeni nu scapă cu sufletul curat.

Oamenii sunt toxici, dragul meu… dacă o să înțelegi asta, o să te doară mai puțin.

Despre dimineți de ora 15

Cu miros amar de ora nouă vreau să mă trezești la amiază

să mă îmbrățișezi și să mă faci una cu tine cum face pământul cu lacrimile norilor

iar apoi să mă iubești cu muzică, cuvinte și trup gol.

 

Sărută-mi existență cu buzele tale cărnoase și umple-o de fericire!

Sărută-mi existența și mângâie-mi clipele de tristețe, aplatizează-le cu greutatea optimismului tău

și năucește-le câmpul gravitațional, cum ai făcut de fiecare dată,

 

iar înainte să ne-nvelim cu cearșaful negru al nopții,

luminează-mă cu stelele din ochii tăi și pune-ți semiluna pe chip,

apoi mai iubește-mă o dată și închide ușa realității.

Somn ușor și vise dulci!

Ultima scrisoare

Când ai plecat din sufletul meu, ai lăsat totul murdar în jur. Ai dărâmat pereții încrederii  și ți-ai tărăgănat bocancii înomoliți printre ruine, lăsându-mă  vulnerabilă și putrezită. Ai plecat fără să privești în urmă și fără a-mi lăsa ceva de care să mă agăț, aruncând bucăți din mine în toate locurile în care m-ai sărutat și m-ai iubit.  I le-ai lăsat lui să le adune, să-și anime spiritul jucăuș cu-un puzzle morbind. L-ai lăsat să reconstruiască o moartă, ca un fel de doctor Frankenstein al inimilor frânte, iar el a căutat cu răbdare și determinare fiecare bucată din mine. După ce s-a luptat cu monștrii din trecutul meu și le-a găsit pe toate, a încercat să pună piesele cap la cap.Deseori a greșit așezarea lor și-a sfârșit plângând, plin de furie și cu o dorință aprigă de a renunța la joc. Asta fac oamenii când lucrurile devin dificile, renunță. Și el a fost hotărât s-o facă, dar e cel mai încăpățânat amator de inimi frânte. A mai dat jocului său preferat o șansă, deși complexitatea acestuia îi dăduse atâtea bătăi de cap. Și-a izbutit să rezolve puzzle-ul. Cum? Nici eu nu știu. Cert este faptul că acum sunt un întreg, iar asta numai datorită lui. Cu răbdare, dragoste și bunătate, omul ăsta minunat m-a făcut să înfloresc precum copacii primăvara și a restaurat ruinele pe care le lăsasei tu în urma-ți.

E minunea mea, așa îi zic. Și eu vreau să fiu a lui. Vreau să-l fac să înflorească și să mă trezească în fiecare dimineață cu-n zâmbet. Vreau să se vadă prin ochii mei și să vadă cât îl iubesc și cât îi sunt de recunoscătoare. Și vreau, ca pentru un minut, să-l vezi și tu prin ochii mei. Abia atunci ai înțelege că m-ai pierdut de tot și că el va avea tot ce-ai fi putut avea tu. Îl voi iubi la fel sau chiar mai mult, pentru că merită tot ce îi pot oferi.

E ultima dată când îți scriu, A. E ultima scrisoare. Cu această ocazie te-anunț că sunt fericită. Aș vrea să spun că-ți doresc și ție să fii, dar permite-mi să fiu egoistă. Nu vreau să fii fericit. Nu-ți doresc bine, dar nici nu-ți doresc rău. Sunt o persoană prea bună și prea iertătoare. Îți doresc, în schimb, să-ți amintești zilnic cu câtă dragoste te priveam și-ți doresc să nu mai întâlnești vreodată privirea aia.

Închin paharul în cinstea celor 6 ani în care mi-ai fost stăpân pe ființă. Parte din mine o să faci întotdeuna, dar nu-ți mai sunt supusă, dragul meu… pot să trăiesc și să văd în culori fără tine. Iar dacă minunea mea mă ține de mână, în interiorul meu se vor cânta balade, nu vor mai boci sirene, cum se întâmpla atunci când mă țineai tu. Eu îl am pe el, iar tu nu mă mai ai pe mine. Asta să-ți fie pedeapsa!

Adio, om de ciocolată! Să nu te mai întorci!

Stai acolo, departe, la fel de rânced și posac ca-ntotdeuna și adormi cu mine-n gând, pentru că eu nu o s-o mai fac. Și știi și tu că așa-i corect față de amândoi…