anxietate

mă sugrumă din interior

or’ de câte or’ te privesc

și-apoi te-ating să mă asigur că ești din carne

simt cum mi se strânge tot corpul

cum inima, și stomacul, și intestinele,

și toate celelalte organe

se fac mici, mici,

atât de mici că nu simt c-ar mai exista

și c-aș mai fi în viață.

doar plutesc pe lângă tine

așteptând să dispar de tot

pentru că nu știu ce caut eu

lângă o sculptură atât de perfectă

nu știu cum pot să-ți simt pielea

cu degetele astea din fum.

și tot aștept ca cineva să tragă o linie roșie

și să-mi spună:

„gata, ți-a ajuns, tu nu meriți mai mult”

să vină, să sufle o dată,

și să facă întuneric

dar aș vrea să-mi explice înainte

de ce nu ne naștem mână în mână

și de ce ne găsim așa târziu cu noi înșine

e timp irosit, e stupid,

și nici nu ar strânge atât de tare

dacă am fi fost întregi de la început.

Advertisements

rock, sex, sida, incest. cel mai dubios vis pe care l-am avut vreodată

ieri noapte am visat o chestie foarte dubioasă după care ar ieși un film foarte tare și foarte futut. eu nu am apărut deloc în vis, iar la un moment dat chiar m-am gândit că visul ăsta a fost o revelație divină, o idee de carte pe care, dacă ar fi s-o scriu, m-aș îmbogăți. e foarte, foarte bolnav și degradant și nu știu de ce aș fi visat așa ceva, dacă nu din motivul ăsta. deși nu știu ce divinitate mi-ar planta asemenea idei în cap. anyway:

se făcea că exista un bărbat, în vârstă de vreo 50 de ani, care fusese un fel de rockstar la viața lui. omului îi plăcuse viața, dar acum se-afla în pragul morții dintr-un motiv necunoscut. nu știu exact în ce vremuri trăia, dar medicina nu era foarte avansată. perioada petrecerilor „îndulcite” din plin cu droguri, băutură și sex aparținea acum trecutului. nu știu din ce motiv i se schimbase situația atât de drastic, dar bărbatul trăia acum în sărăcie, amar și bolnav. într-o zi ca toate celelalte, în timp ce stătea închis în garsoniera sa murdară, a auzit bătăi puternice în ușă. de partea cealaltă, un tânăr blond, cu părul lung și cu aspect androgin, îi spunea că nu are rost să se ascundă. „răspunde, știu că ești acolo. ești tata. nu ești curios să mă vezi? răspunde, fir-ai al dracului”, striga el, lovind cu pumnii în ușă.

bărbatul stătea lungit pe pat, impasibil. nu era prima dată când cineva îl hăituia, spunându-i că i-o trăsese maică-sii în tinerețe și că împerecherea lor a mărit rata natalității. de cele mai multe ori o făceau pentru bani, dar acum nu mai exista o miză. „bine, fie. uită-te când vezi dosarul ăsta și caută-mă. trebuie neapărat să vorbim”, s-a auzit, în timp ce pe sub ușa a intrat o mapă maro.

după câteva minute petrecute cu ochii în tavan, bărbatul s-a ridicat din par și a mers spre ușă, sprijinindu-se de piesele șubrede și vechi de mobilier. a luat mapa și a deschis-o. printre analizele care confirmau că băiatul din spatele ușii era bolnav de sida, se aflau și câteva poze cu tânărul blond, dar și cu mama acestuia.

chipul bărbatului bolnav a împietrit. de ce? și-o amintea pe femeia din poze. băiatul era fii-su. același cu care obișnuia să și-o tragă ori de câte ori ajungea în nu știu ce oraș în care ținea concerte. iar boala misterioasă care îl băga în pământ era sida, pe care o luase de la fii-su.

autoportret

Mi-am ros buzele, care-s pline de pete roșiatice de carne vie, și mă ustură. Durerea fizică, care vine parcă în completarea lehamitei sufletești, a devenit excitantă. Și nu doar când ne futem și mă mușcă. Îmi place când mă zgârie pisica și când îmi jupoi buzele. Sau când îmi amorțește piciorul și-l simt inutil, ca un corp agățat de mine. Mă face să simt că sunt, că n-am murit și trupește. E o plăcere pe care nu mi-o pot explica, la fel cum nu îmi pot explica de ce îmi place gustul sângelui pe care îl sug din gingii. Nu doare, sângele e scârbos și are gust de metal, dar eu mă simt bine când fac asta.

Mai rea e durerea de cap, care uneori devine insuportabilă. Circulă metastazic de sus-jos pe una din venele din partea dreaptă a craniului, pulsând dinspre gât spre tâmplă, iar apoi se întoarce de unde a plecat și reia traseul. O simt ca pe-un șarpe care se plimbă dintr-o parte în alta printre gunoaiele cu care-mi umplu mintea în fiecare zi, făcându-și loc în aglomerație în timp ce îmi digeră sinapsele.

*
Amintirile alea de căcat din copilărie m-au transformat într-o ghenă de nesiguranță, care pute groaznic, parcă din zi în zi mai tare, și-i face pe oameni să fugă scârbiți, leșinați și saturați de duhoare. Și frica de singurătate crește direct proporțional cu frica pașilor și cu puterea pe care-l are trecutul asuprea mea. Alcool, o mentalitate deformată, plină de rușine și de frica zilei de mâine, toate pe un fond acustic ascuțit, grav, cu jale, pocnituri și sunete de sirenă. Da, cam așa. Și totuși, sunt aici, fără ca nimeni să realizeze cum au răsunat toate acestea în aproape 23 de ani. Semnele și vânătăile nu au fost niciodată pe pielea mea, dar le-am simțit.

Și e ușor să presupui, să minimalizezi efectele holocaustului ăsta psihologic, să zici că-n mine stă schimbarea. Mănânci căcat. Nu pot, nu așa, în decorul ăsta infect, în care orice fac îmi arată cât de inutilă este existența mea și cât de bine-mi este în lumile paralele în care trăiesc uneori, în care-s copilul unei despărțiri, iar relațiile nu au noduri și nu sunt întrerupte brusc.

*
Sunt ipohondră. E un diagnostic pe care mi l-am pus singură după ce am aflat că am de vreo două ori că am cancer de piele și tot de vreo două ori că am cancer în gât. Pentru că ipohondria mea duce mereu spre cancer, care sunt oricum sigură c-o să mă omoare într-o bună zi, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Simt c-o să mor tânără și cheală. Și c-o să mă duc plină de regrete.

Se întâmplă uneori să îmi imaginez momentul în care aflu că-s bolnavă. Mereu râd. De șoc, de panică, de faptul c-o să pot spune c-am știut, de gluma sinistră pe care mi-o face viața, lăsându-mă în urmă. Dar cancerul nu e amuzant, sunt doar eu proastă și nefericită, pentru că trăiesc fiecare emoție negativă ca și cum aș primi o astfel de veste. Totul se prăbușește, viața e o pedeapsă și zilele nu sunt decât epiloguri spirituale și fizice, morți succesive.

ileana

într-o altă viață m-ar chema ileana și mi-aș purta chiloții mereu pe dos.

ar fi o chestie a mea, nu o superstiție. ileana pentru că e nume bun pentru orice vârstă; când ești mică ești ilenuța sau ilenu, când crești ești ileana, iar la bătrânețe, în funcție de cum ți-a fost norocul, poți fi lenuța sau doamna ileana. dar eu aș fi tot ileana, simplu.

cu ileana mi se pare că se potrivește părul blond, așa că da, aș fi blondă. aș avea ochii tot căprui sau negri, gleznele subțiri și degetele lungi. m-aș îmbrăca foarte des în alb și mi-aș ține părul, ondulat de fel, împletit lejer, în coroniță.

într-o altă viață m-ar chema ileana și aș fi fericită.

m-aș trezi mereu la ora șapte – dacă te trezești de dimineață parcă trăiești mai mult. aș bea cafea cu mult lapte și prea puțin zahăr, apoi aș petrece timp cu mine, pentru că, fiind ileana, aș îmbrățișa singurătatea. nu m-ar mai sufoca să-mi aud gândurile.

aș avea multe tradiții personale și, ca și acum, mi-ar plăcea luna august, doar pentru că numele ei sună a fericire. aș asculta muzică aproape tot timpul și aș locui la mare. mi-ar plăcea oamenii mai mult, dar i-aș iubi mai puțin.

m-ar chema ileana și nu mi-aș mai dori o altă viață.

la loc

Când mi-ai prins bărbătește talia,
întreaga mea lume s-a strâns în jurul tău
și ți-a dansat pe coaste,
căutând un loc prin care să te pătrundă
printre sunetele acute de chitară
și printre tunetele cuvintelor nerostite
care-mi spărgeau craniul.
Gura? M-a întrebat corul.
Ah, ce noroc că ți-am aflat-o,
scumpule muritor,
ce înălțător sentiment m-a distrus!
Aș fi vrut să-ți fug din ochi,
să-ți scap din strânsoare,
dar eram unde mi-am dorit, implorând, să fiu.

Cum mi te-am găsit, iubite pieire,
între-acele două brațe din care n-aș mai fi vrut să scap
oricât soare mi s-ar fi promis dincolo de întrunericul lor.
acolo erai, în dezolare și prăpăd
și-acolo eram și eu
chiar și-atunci când rătăceam, uitată de el,
în alte brațe goale.

rămâi

când pleci
se dărâmă orașele construite din pașii noștri în mine.
visele-mi rămân sufocate sub cărămizi
care mă-neacă și mă fac să vomit viața.
nu mă mai privi. înainte să închizi ușa timpul îngheață
și nu mă lasă să îngheț și eu,
nu, pe mine mă zidește între ce-avem și ce nu vom avea
și mă obligă să văd cum pleci iar și iar,
cum eu sunt doar o secundă din timpul cu ea.

fluturii au noroc
că sunt frumoși și trăiesc puțin.
mie mi-ai luat tot când mi-ai atins mâna.
dar trăiesc mult, în fiecare zi mai multe vieți
și-n toate tu ești acolo.
minunate, și-aș vrea să nu mai deschid ochii,
să nu mai aud pașii,
să nu mai.

pleci

„vreau să beau apă din tine”, m-am gândit
în timp ce vedeam cum din vene-ți curge moarte,
nu valuri de viață.
m-aș spânzura cu ale tale rânduri vineții
și-aș muri zâmbind, căci ți-au stat ani în corpul
pe care-aș vrea să-l îmbrac în fiecare zi,
chiar și când mi-e cald și vreau să rămân doar în oase.
zi-mi,
tu știi ce-i iubirea? știi?
iubirea-i cactusul pe care ți l-am dăruit doar să mă privești frumos,
pe care l-aș înghiți și-acum dacă mi-ai cere, chiar dacă nu-mi plac florile.
iubirea-i ce scrii în mine și urmele pe care mi le lași sub piele
când mă pătrunzi în moduri în care nimeni n-ar ști,
sau felul în care din ochii-mi pământii te privește-un cer întreg,
ochii pe care ți i-aș pune în palmă oricând, doar să afli cum te văd ei.
vreau să beau apă din tine-ți zic,
să mă-nec cu ea înainte să-ți smulgi venele prin care-mi croiesc drum
și să mi le pui șirag de perle, înspre expiere.

suspensie

prima dată când te-am simțit
mi-am spus că mai bine mi-aș împături inima
și-aș pune-o la loc sigur, unde să n-o atingi.
apoi m-am găsit sufocată de fumul de țigară
pe care ți l-aș fi respirat, înecăcios, direct din plămâni,
doar să ți-i curăț
și-am uitat că am și eu doi,
care-mi păzesc cel mai de preț lucru
pe care ți-l pot da zvâcnidu-mi din palme.
nu vreau să m-arunci, dar nici să mă ștergi.
lasă-m-așa, murdară, că-mi place să fiu,
îmi place când îmi învinețești coapsele și când mă faci să obosesc privindu-te de jos,
iar după rugi îți șed în brațe, liniștită ca un cadavru,
că inima am împăturit-o oricum,
dar doar să-ți încapă mai bine-n pumn.

#gând

Am scâncit de durere atunci când am eliberat fumul de țigară. Am fumat-o pe cea pe care mi-ai lăsat-o. A fost primul lucru pe care l-am făcut de dimineață, stând jos, pe gresia rece, rezemată de calorifer. M-au durut plămânii de la ea și a început să mi se învârtă capul. Am dormit, din nou, doar câteva ore, am întârziat patruzeci de minute la muncă și am niște cearcăne care te-ar împiedica chiar și pe tine să mă minți că-s frumoasă. Am isprăvit-o gândindu-mă la tine și am zâmbit puțin când am văzut că țigara din care-mi trăgeam moartea avea, la capăt, o parte mare de scrum, exact cum au țigările tale. M-am mai gândit, simțind sulițele din piept, că-i imposibil ca pe tine să nu te doară atunci când tragi cu putere din țigările astea. Și apoi am început să mă întreb dacă nu cumva te pedepsești, inconștient, pentru cine dracu știe ce și poate de-asta-ți pricinuiești durerea asta și le-accepți pe restul, pentru că ai impresia că le meriți.

tumblr_ne7te5s3iB1sm8fvro1_500

printre versuri, a ta

te-aleg să mă rescrii,
căci te trăiesc și m-am citit în tine,
și în timp ce ți-am alergat alergat prin vene cu o viteză care m-a amețit,
mi-am auzit numele șoptit din toate părțile corpului tău.
te-am străbătut mai repede decât lumina străbate abisul,
așa că ți-am dat miliarde de tururi, iar acordurile numelui meu
m-au făcut să rămân și să te parcurg de alte miliarde de ori,
căci atunci când mă chemi, nu pot decât să rămân îngenuncheată de dorința
de a săruta fiecare gând ce-mi e destinat;
și-aș vrea să-ți rămân în sânge până nu mai știu unde încep și unde te termini.
până când circuitul nostru devine infinit,
pentru că infintă-mi este și dorința de a mă dărui ție,
dincolo de orice realitate nefericită pe care-am gândit-o vreodată,
în urma oricărui gând de sfârșit,
care-mi face ochii să sticlească și sufletul să tremure dinainte să fi rostit un „atât”…
așa c-o să-ți străbat drumurile inimii și-o să trăiesc acolo, în liniște
prin tine, în tine și-n timp, și nu o să plec decât atunci când ți se vor fi ofilit venele
și-ți vor fi murit demonii din privire, aceeași care te fac atât de uman, frumos și viu.

și-atunci mă vei găsi printre versuri, a ta.