autoportret

Mi-am ros buzele, care-s pline de pete roșiatice de carne vie, și mă ustură. Durerea fizică, care vine parcă în completarea lehamitei sufletești, a devenit excitantă. Și nu doar când ne futem și mă mușcă. Îmi place când mă zgârie pisica și când îmi jupoi buzele. Sau când îmi amorțește piciorul și-l simt inutil, ca un corp agățat de mine. Mă face să simt că sunt, că n-am murit și trupește. E o plăcere pe care nu mi-o pot explica, la fel cum nu îmi pot explica de ce îmi place gustul sângelui pe care îl sug din gingii. Nu doare, sângele e scârbos și are gust de metal, dar eu mă simt bine când fac asta.

Mai rea e durerea de cap, care uneori devine insuportabilă. Circulă metastazic de sus-jos pe una din venele din partea dreaptă a craniului, pulsând dinspre gât spre tâmplă, iar apoi se întoarce de unde a plecat și reia traseul. O simt ca pe-un șarpe care se plimbă dintr-o parte în alta printre gunoaiele cu care-mi umplu mintea în fiecare zi, făcându-și loc în aglomerație în timp ce îmi digeră sinapsele.

*
Amintirile alea de căcat din copilărie m-au transformat într-o ghenă de nesiguranță, care pute groaznic, parcă din zi în zi mai tare, și-i face pe oameni să fugă scârbiți, leșinați și saturați de duhoare. Și frica de singurătate crește direct proporțional cu frica pașilor și cu puterea pe care-l are trecutul asuprea mea. Alcool, o mentalitate deformată, plină de rușine și de frica zilei de mâine, toate pe un fond acustic ascuțit, grav, cu jale, pocnituri și sunete de sirenă. Da, cam așa. Și totuși, sunt aici, fără ca nimeni să realizeze cum au răsunat toate acestea în aproape 23 de ani. Semnele și vânătăile nu au fost niciodată pe pielea mea, dar le-am simțit.

Și e ușor să presupui, să minimalizezi efectele holocaustului ăsta psihologic, să zici că-n mine stă schimbarea. Mănânci căcat. Nu pot, nu așa, în decorul ăsta infect, în care orice fac îmi arată cât de inutilă este existența mea și cât de bine-mi este în lumile paralele în care trăiesc uneori, în care-s copilul unei despărțiri, iar relațiile nu au noduri și nu sunt întrerupte brusc.

*
Sunt ipohondră. E un diagnostic pe care mi l-am pus singură după ce am aflat că am de vreo două ori că am cancer de piele și tot de vreo două ori că am cancer în gât. Pentru că ipohondria mea duce mereu spre cancer, care sunt oricum sigură c-o să mă omoare într-o bună zi, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Simt c-o să mor tânără și cheală. Și c-o să mă duc plină de regrete.

Se întâmplă uneori să îmi imaginez momentul în care aflu că-s bolnavă. Mereu râd. De șoc, de panică, de faptul c-o să pot spune c-am știut, de gluma sinistră pe care mi-o face viața, lăsându-mă în urmă. Dar cancerul nu e amuzant, sunt doar eu proastă și nefericită, pentru că trăiesc fiecare emoție negativă ca și cum aș primi o astfel de veste. Totul se prăbușește, viața e o pedeapsă și zilele nu sunt decât epiloguri spirituale și fizice, morți succesive.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s