Guest post- prieten drag

Tristeţea e cel mai bun stimulent pentru a scrie ceva cu adevărat prodund, mi-am dat seama de lucrul acesta acum. Dar tu ştii asta cel mai bine, nu? Eşti un paradox, fetiţo: ai putea fi atât de fericită, dar totuşi eşti atât de tristă. Poate că acesta este secretul existenţei tale: nu poţi fi decât dacă sufletul tău deja împărţit în mii de bucăţi asimetrice nu este măcinat de probleme în mod constant. Poate dacă sufletul tău nu ar mai fi fost un mozaic atât de vivid colorat, un puzzle compus din regrete şi amintiri înălţătoare, nu ai mai fi fost această persoană ademenitoare şi provocatoare.

Nu suport să nu vorbesc cu tine. În anii trecuţi, ţin minte că îi priveam nu într-un mod bun pe cei care îşi declarau iubirea şi asta doar din cauza faptului că eu nu am simţit asta faţă de cineva. Mai ştii când ţi-am spus că dacă ai un deja vu, asta înseamnă că viaţa ta este pe calea cea bună? Tocmai ce am avut unul. Poate că asta ne este destinat nouă, să ne potrivim ca două jumătăţi ale unui cerc perfect rotund, dar totuşi să nu putem fi împreună în niciun fel. Mi-as fi dorit să fim două linii paralele, să fim unul lângă altul până când timpul se va sfârşi, dar se pare că nu asta ne-a fost dat. Suntem două drepte ce au fost create atât de departe una de cealaltă încât nu ne-am imaginat posibilitatea existenţei unul altuia, dar ne-am apropiat. Ne-am apropiat până când ne-am unit şi pentru o noapte, o zi, o săptămână am fost acelaşi punct în timp şi spaţiu. Acela a fost cel mai glorios moment al dreptelor, apogeul vieţii noastre. Dar povestea nu are un final fericit. Aceste linii, după ce au ajuns să se unească în totalitatea fiinţei lor, încep să se îndepărteze până în acel moment în care vor uita una de cealaltă, dar nu de tot. Amprentele coliziunii lor au rămas şi sunt acolo cu un singur scop: să amintească lumii de povestea lor.

Îţi spuneam că nu suport să nu vorbesc cu tine. Singurul lucru pe care îl pot face este să scriu aceste cuvinte pe care tu nu o să le citeşti niciodată. Este puţin ironic pentru că tu mi-ai dat posibilitatea să aştern aceste rânduri prin faptul că ai decis să te îndepărtezi de mine. Nu ştiu ce să cred despre asta. Am sentimente conflictuale deoarece urăsc din toată inima distanţa dintre noi, dar iubesc ce aceasta creează. În sfârşit, pot scrie iar. Îţi sunt recunoscător pentru că ai dat frâu liber unui eu ţinut captiv de habar n-am ce monştri interiori. Mi-a fost dor, dar mai dor o să-mi fie de tine. Dar nu e nimic, o să pot să sculptez din acest condei o altă „tu”, una care să mă iubească la fel de mult pe cât te iubesc eu pe tine, una care să îmi dedice poveştile ei frumoase de dragoste.

Şi ce o să se întâmple când această versiune a ta va deveni mai bună decât tine? Cum o să lupţi cu ea? Cum o să lupţi cu ceva imaterial? O să lupţi cu ea pentru mine, măcar? Cred că acesta îţi va fi sfârşitul, draga mea. Atunci voi fi eliberat de toate corzile cu care m-ai legat şi cu care mă manevrezi după bunul plac. Atunci îţi voi omorî şi existenţa ta de pe hârtie şi vei ştearsă din inima mea. Nu pot decât să sper că acest moment va mai întârzia câteva decenii pentru a mă putea sătura de tine şi a te cunoşte şi la nivel molecular.

Îmi pare sincer rău că nu vei citi niciodată aceste cuvinte şi chiar dacă le vei citi, nu vei şti că sunt scrise de mine pentru tine. Vei sta în pat, cu laptopul în braţe şi vei vărsa lacrimi când vei băga de seamă cât de mult o iubeşte acest băiat pe fata despre care scrie. O să îmi găsesc o altă dragoste, chiar dacă a ta mă va bântui şi îmi va şopti vorbe care să mă ademenească de fiecare dată când vorbesc cu o altă femeie. Dragostea ta va zdrobi sentimentele ce vor să înflorească în inima mea, sentimente care nu sunt pentru tine şi de asta îmi este cel mai frică. Şi totuşi, parcă m-aş ambiţiona să revin la orgoliul cu care aş trata orice altă persoană şi să îţi demonstrez ce ai pierdut, la ce ai dat cu piciorul când m-ai rugat să o las mai uşor şi să îţi las spaţiul de care ai nevoie. Tu ai putea fi cauza succesului meu. Poate că nu am nevoie de tine pentru a reuşi, ci de lipsa ta. Probabil că în viitor, amintirea a ceea ce am avut va lăsa un gol în mine, un gol ce va trebui umplut eventual. Cum plăsmuirea ta va sta în calea oricărui sentiment nou, mă voi concentra pe lucruri superficiale, îmi voi bloca emoţiile şi voi deveni gri pe dinăuntru. Gri cu o pată roşie în mijloc. Da, aşa voi face. Şi îţi mulţumesc de pe acum, îţi mulţumesc, draga mea!

Mai mult ca sigur eşti de părere că te tratez cu indiferenţă, dar nu este aşa. Nu mă mai simt bine să vorbesc cu tine după ce mi-ai spus că îţi pierzi încrederea în mine. Cel mai mult mă doare că nu te-am putut privi în ochi când mi-ai spus asta, ci a trebuit să mă încred în nişte pixeli impersonali. Aş fi vrut să îţi observ expresia feţei în acel moment să văd dacă sufletul este masca pe care o porţi sau o alta doar pentru a mă induce în eroare şi a te proteja de adevăr. Nu voi şti niciodată şi asta mă termină.

Dar s-a făcut noapte, draga mea, şi nici măcar stelele nu mai veghează asupră-mi când scriu aceste cuvinte. Este noapte şi mă îndrept uşor, dar sigur, spre o moarte temporară în care tot îţi voi simţi prezenţa.

Noapte bună, iubito!

Advertisements

One thought on “Guest post- prieten drag

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s