Pentru tine toate

Blogul ăsta o să devină o serie de scrisori pentru tine. Trist este că nu o să le citești nicicând. Și am să-ți spun atât de multe!

Știi, niciodată nu am fost genul ăla de fată căreia îi plac florile. La ce bun? Sunt frumoase o zi- două, iar apoi mor. Dacă florile sunt simbolul iubirii, al aprecierii, de ce se sting așa repede? Aș aprecia florile alea de câmp, mov, nemuritoare. Alea au parcă un mesaj frumos. La fel cum nu mi-au plăcut niciodată florile, nu mi-au plăcut nici petalele de trandafir împrăștiate prin toată casa. Aș fi apreciat, într-adevăr, un decor intim, lumina difuză și un vin roșu și bun. Să conchid, nu mi-au plăcut chestiile astea. Și de-asta nu-mi vine să cred în ce tornadă de sentimente și iubitoare de clișee prostești  m-ai tranformat tu. Nu-mi vine să cred în ce mă transform când sunt lângă tine.

De când te-am avut lângă mine ultima dată până acum, m-am tot gândit ce mi-ai făcut să te iubesc așa. Da, ai fost singurul pentru mine ani de-a rândul. Nu știu cum ar putea să-ți ia cineva locul. Am fost și sunt îndrăgostită de tot ce însemni tu. Și pentru că-s bolnavă și-mi place drama, cel mai mult te iubeam când mă faceai să sufăr. Motivul e poate absurd pentru unii, dar atunci când aruncai cu venin și răutate, o parte din mine murea și alta învia. Știam că ești rănit și că vrei să mă rănești și tu din neputința de a exprima cât te doare, de fapt.

Și mereu o să-mi amintesc cât erai de imperfect în trupul ăla de Adonis și cum mă făceai să-ți venerez imperfecțiunea. Ultima dată mi-aduc aminte că te-am rugat să stai gol să pot să te admir așa, simetric, să uit de toate defectele tale atât de ușor de camuflat în ochii mei. Și nu ai vrut, pentru ca trecuse prea mult timp și eram atât de pudici, iar corpurile noastre se simțeau străine.  Stăteam pe parchet, abia acoperită, pufăind din tradiționala noastră țigară post-sex, și te priveam cu atâta dragoste, că-mi curgeau lacrimile fără să le pot controla. Se prelingeau ușor pe buzele-mi întredeschise într-un zâmbet, roz și umflate de la mușcaturi. La fel ca atunci când m-ai avut. Și-atunci am plâns ca o proastă romantică (tocmai declarată). Am plâns că te aveam, că erai iar al meu și eram iar completă.

Nu aș șterge niciun moment din cele petrecute cu tine, să știi. Nici pe cele urâte. Dacă le-aș șterge, m-aș dezintegra eu, ca om, pentru că tu m-ai format, cu bune și cu rele. N-aș renunța la niciun moment petrecut cu tine.

Și-am mai realizat astazi un lucru: deși nu mai suntem un tot, nu pot să trec mai departe fără a simți avalanșe de remușcari. Nejustificate, desigur, pentru că nici tu nu meriți, nici eu nu am de ce să le simt, dar uite că esența asta a mea nu-mi poate controla creierul, iar creierul nu se mai luptă cu mine împotriva ta. Te-a invitat și el înauntru. Te-a poftit atunci când mi-ai intoxicat sângele și fiecare organ vital cu dragoste bolnavă, caustică, distrugând tot ce rămăsese rațional în mine. Acum nu am decât să mă lupt cu incapacitatea mea de a fi rațională în ceea ce te privește și de a accepta că ce-a fost al nostru e acum al trecutului!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s