Voci.

Felinarele sclipesc pe strada intunecata, iar lumina lor e filtrata de ochelarii mei cu lentile heliomate si dioptrii de 0,50. Mocasinii mei de catifea sunt plini de apa, iar pielea picioarelor mi-e incretita. Merg pe strada pustie si imi ascult cu atentie gandurile. Ascult cum glasul ratiunii e scandalizat si mai ca sare la bataie. Bietul glas al iubirii se aude din ce in ce mai incet si mai timid. In sfarsit, dupa ani in care cel din urma a dominat si m-a distrus din toate punctele de vedere, iubitul si mult asteptatul glas al ratiunii a aparut si-si sustine pledoaria cu argumente solide, cu dovezi concludente si exemple nenumarate. A tipat atat de tare la biata inima, incat a inghetat-o. Nu mai are glas, nu mai are curaj, nu mai are nimic. Bate in pieptul meu, dar isi accepta infrangerea. A obosit sa mai troneze, probabil. A obosit sa mai fie maltratata, violata si ranita atat de groaznic. Chiar daca ratiunea a invins-o, e un pic incantata de acest deznodamant. Sentimentele ei oricum imbatranisera.

Ploaia nu se mai opreste. Si nici eu nu o sa ma opresc din mers. Nu o sa mai caut adapost. Am fugit atata timp dupa un adapost, dupa un loc sigur si cald, ca am obosit. M-am obisnuit sa traiesc asa, in frig si ploaie. Peste tot simt ploaia. Pana in ultima celula a corpului meu simt lacrimile reci ale cerului. Dar am simtit atatea lacrimi de-a lungul timpului, ca nici nu mai conteaza ale cui sunt.

O sa se faca liniste in curand. Vocile or sa inceteze. Si durerea la fel.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s